Autor

Fotografia mea
Sacele, Brasov, Romania
Sindromul omului cu rucsacu'n spinare!

9 august 2011

Carpathian Adventure 2011

Dupa 3 luni de vreme excelenta, iata ca inevitabilul s-a produs si cine sa mai aiba chef de iesit pe afara, asta fiind cea ma nasoala vreme, nici vara, nici iarna. Si precum greierele, dupa ce o vara am umblat brambura, acum stau si inghet de frig depanand aminitiri.

Capitolul de astazi: “Carpathian Adventure” sau cum ar spune altii “Aventura Carpatina”.

Data:9-14.08.2011
Unde: Remetea, Muntii Apuseni

Povestea a inceput undeva prin Mai, cand Gabi Solomon, m-a invitat sa particip alaturi de el, Alina Trofin si Sergiu Buciuc, la Carpathian. Cum imi plac la nebunie concursurile de anduranta, am acceptat pe loc si astfel am format echipa Bikers Team.
 Bikers Team
 
Pentru cine nu stie, Carpathian Adventure este un concurs de aventura, unde echipele formate din 4 membri, obligatoriu mixte, trebuie sa parcurga numeroase discipline outdoor pentru a ajunge la linia de sosire, cum ar fi tura montană, tura de bicicletă, probe de alpinism şi speologie, construire de plută şi plutărit.

Anul acesta, Carpathianul a avut loc in Muntii Apuseni, mai exact in Muntii Trascau si Muntii Gilau, iar tabara de baza a fost in localitatea Remetea.

Favorita cursei, echipa care a castigat 7 din 10 editii, Grind din Zarnesti, anul acesta nu s-a aliniat la start si astfel obiectivul a fost cel de a castiga acest concurs.

In tabara am ajuns Marti seara alaturi de Gabi, Sergiu si Daniel Musat, din echipa Aconcagua. 
Miercuri dimineata a avut loc sedinta tehnica cu capitanii echipelor. Eu am fost desemnat sa particip la sedinta si astfel am incercat sa gandesc o strategie de abordare a concursului. Specific concursurilor de aventura, este faptul ca doar cu 2 ore inainte de start afli traseul. Traseul ales anul acesta, la prima vedere ne avantaja, deoarece eu mai cunosteam putin zona, tura de mountain-bike mergand destul de mult pe traseul de la Maraton Apuseni.

Dupa un scurt briefing cu echipa am decis sa tragem tare la bike, prindem timpul limita la pluta, plutarim pe noapte, dimineata ne va prinde in tura montana, apoi spre seara v-om ajunge la rapel, inca 40 de km de bike si in 38 de ore am si terminat.

Suna destul de ok, cel putin prima parte, aveam de facut 100 de km, cu 3000 diferenta de nivel, in 8 ore. La prima vedere pare destul de mult, dar daca se ia in calcul ca este si mult asfalt, vreo 40 de km, suna destul de ok. In plus, am crezut ca si organizatorii astia au gandit un pic concursul si astfel nici mie, nici celorlalti coechipieri ai mei nu le-a trecut prin cap ca am putea cumva sa nu prindem timpul limita.
 Despre concurenta, cum am spus, a lipsit cireasa de pe tort, adica Grindul, dar totusi “Fata babei si noi doi”, care au iesit in 2010 pe 2 dupa Grind, plecau cu prima sansa. Echipa “Garaje Racing” prieteni buni cu organizatorii, echipa foarte buna la bike, dar care lasa de dorit la tura, erau considerati favoriti, sau asa se credeau ei, lucru pe care l-au spus si-n interviul dat la TVR( vezi mai jos). Pe langa acestea ar mai fi Explorer Team, a lui Mihai Chifu din Tg Mures, o echipa din Bulgari si echipa care ne-a surprins pe toti, Aconcagua.

Cu echipa Aconcagua aveam o legatura mai speciala, noi fiind foarte buni prieteni. Aceasta era formata, din prietenul meu bun Paul Tudor, din Fdc, Gabriel Ursu, sotul colegei mele de echipa, Alina Trofin( mai nou Ursu), Geo din Truly si Daniel Musat, soferul nostru la acest concurs.
 Inainte de start

Na, sa trecem la concursul in sine, la 12 s-a dat startul din Remetea, prima proba fiind cea de mountain-bike. Primii 20 de km au fost pe asfalt si au zburat fara sa ne dam seama. Imediat dupa start a inceput si ploaia, dar asta nu a fost un impediment. Pentru inceput ne-am facut ritmul nostru, care zic eu ca ne-a avantajat, adica nu am fortat dupa primii, oricum aveam media undeva la 30 la ora. Strategia era simpla, prima lupta este cu timpul limita, dupa aceea pe trekking suntem asi.
  Start

Dupa ce am iesit de pe DN, am legat-o pe Alina si astfel am inceput sa mai acceleram un pic, detasandu-ne de grupul in care ne aflam, la finalul asfaltului eram pe locul 5, in fata fiind: Fata Babei, bulgarii, Garaje Recing si Run Forrest. In continuare am traversat pe un forestier Cheile Belisoarei , apoi am facut cumva stanga pe o vale, pe un drum de exploatare, care in curand s-a infundat. Si dai pe rau la deal vreo 500 de metri diferenta de nivel. Ba cu o bitza in spate, ba cu doua, ba urca ma repede, apoi coboara dupa inca o bitza, nu de alta,  dar Alina trebuia menajata, ea fiind motorul echipei.
  La finalul urcarii dupa ce am mers o groaza printr-un rau, sarind peste tot felul de copaci cazuti, am ajuns intr-o poiana, unde panta atingea aproape verticala.

La Mataoaia am ajuns a patra echipa si am aflat ca echipa Garaje Racing au avut un accident. De aici, am mers pe traseul de la Maraton Apuseni. La fel ca si la maraton, superba zona, mai ales de bike, chiar mi-am amintit cand l-a maraton alergam cu Bogdan Sulica si vorbeam ca ce-ar merge o bitza.
Acolo trebuie sa ajungem!

Destul de repede i-am ajuns si pe cei de la Run Forrest si astfel am trecut pe 3. La fel ca si la maraton, am mers foare bine pe urcarea spre Baisoara, la maraton prtiunea asta mi-a asigurat locul 3. De data asta o trageam pe Alina si simteam o forma de zile mari. Tot vorbind de maraton, colegii mei au facut si glume, “vezi ca trebuie sa ajungem la finish in Remetea, nu in Baisoara”.
In CP-ul de dupa Baisoara i-am vazut pe primii, bulgarii si fata babei fiind la egalitate si erau la 2 minute in fata.

Pana aici, totul a mers conform planului, era in grafic si cu timpul limita, numai ca a inceput sa se lase ceata si au inceput si primele mici balaureli. Dupa ce am stat destul de mult sa ne gandim, intr-un loc in care drumul mergea in dreapta iar marcajul inainte, i-am pierdut pe cei din fata si ne-au ajuns Run Forrest si Garaj Racing.  A urmat o portiune de treversat un jnepenis, care altaturi de ploaia si de vremea urata incercau sa ne distruga moralul. Garaj Racing au prins un drum care-I ocolea si dusi au fost. 

In acest jnepenis, inpingand ca disperatii, am inceput sa realizam ca s-ar putea sa nu prindem pluta. Imediat cum am scapat de jnepeni, am inceput sa macinam angrenajele. Ajunsi in ultimul CP dinaintea plutei, mai aveam 40 de minute pana la termen si teoretic inca 30 de km, dar coborare si o urcare mica.

Numai ca stiam de la sedinta tehnica ca urmatorii 4 km nu se pot face pe bitza, deoarece era un drum de taf, pe care intrai in noroi pana la genunchi. Pe partea asta, a fost simplu, dai pe langa si alearga la vale, cum poti, in cur, pe burta, numa nu pe bitza. Analizand, asa, din fuga urmele, cei din fata au incercat sa stea pe bitza, dar s-a vazut diferenta, deoarece pe 4 km am recuperate 20 de minute, ajungandu-i pe bulgari si pe Garaje Racing.

Dupa cum ni s-a precizat la sedinta tehnica, la un moment dat trebuia sa facem dreapta pe un drum de caruta foarte evident  care urca un pic, apoi doar cobora. Apoi ce sa recunosti intr-o padure, unde exploatarea e la ea acasa. Chiar m-am oprit la intersectia cu pricina sa verific, numa ca am dat peste un bulgar, care-si facea nevoile. In nici un caz nu parea un drum de caruta evident, avand in mijloc un ditai rau. Dupa ce mi-a zis si bulagaru ca restu au luat-o la vale, ne-am dus si noi la vale. Dupa inca cativa km, am ajuns intr-un sat, aici n-am oprit sa ne sfatuim cu garaje si bulgarii, langa un drum ce urca foarte pieptis.
Gandindu-ma ca nu are cum urca o caruta pe acolo, noi si bulgarii am luat-o tot la vale, iar garaje s-au decis sa atace dealul. De aici tot la vale pe forestier pana am dat intr-un sat la DN.Ce naiba, mai erau vreo 20 de km pana la DN. Ma uit in jur, vad crasma satului si ma duc sa intreb unde sunt, pentru ca iesisem din harta pe care am avut-o. Cand le-am zis satenilor, de Lunca Ariesului, parerile erau destul de impartite, intre 60 si 80 de km!!!! Ce naiba, unde am ajuns! Intr-un final ni s-a spus intr-un magazin ca mai sunt 40 de km.Tot aici ne-am luat ceva cornuri, ca deja se intuneca si foamea isi facea simtita prezenta.

Na… mama masii, asta e, am pierdut pluta, acum avem de asteptat pana maine la 5. Oricum nu era totul pierdut, deoarece ne gandeam ca nici fata babei nu a prins pluta, deoarece au mers pe acelas drum ca noi.

Intr-un final am ajuns si noi la pluta, dupa expirarea timpului limita. Tot aici am aflat ca nici cei de la fata babei nu prinsesera pluta, iar cei de la garaje racing nu ajunsesera, deci nici pe acolo nu era ok. Eram pe locul 2,dar acum nu mai conta, pana la 5 eram blocati. Ok, macar sa ne odihnim, gasim o capita de fan, destul de retrasa, eu am gasit niste nailoane si asa ne-am inghesuit unul in altul, poate, poate o fi ok. Aici am facut inca o greseala, am fi putut sa ne fi trimis, saci de dormit, izoprene, chiar si  cort in acest post, dar cine ar fi crezut ca nici o echipa nu prinde timpul limta. Sunt curios cum au calculat organizatorii traseul.
demoralizat
culcusul nostru
 
Orele au trecut foarte greu si nu pot spune ca ne-am odihnit foarte bine, deoarece nu se prea putea dormi inconditiile acelea.
La 4.40 ne-am trezit, intre timp sosisera 9 echipe. Din acest post am fost dusi cu microbuzul in amonte 7 km, de unde incepea proba de plutarit.
La 5.30 s-a dat din nou startul, de data asta cu facutul plutei.Toata tura de MTB numai conta deloc, eram 9 echipe care porneam din nou de la egal. La lumina frontalelor am reusit sa construim pluta destul de repede si cred ca am fost a patra echipa care am intrat in apa. La intrarea in apa am avut un incident, Alina julindu-se destul de urat la picior.
Proba de plutarit…., a fost ceva aparte, a dat culoare cumva concursului, simtindu-se intradevar aventura. Anul acesta nu a fost chiar plutarit, a fost rafting pe un rau involburat de munte, respectiv pe Aries. S-a pornit pe noapte, astfel raul era plin de luminite. Incet, incet, odata cu rasaritul soarelui, apele au inceput sa se agite, curentii sa fie din ce in ce mai puternici si astfel cam toate echipele s-au rasturnat. Acum nu stiu cat de sigura a fost aceasta proba, existand multe accidente, o fata chiar a ajuns la spital, dupa ce s-a lovit destul de grav la coloana. Si noi am avut cateva patanii de-a lungul celor 7 km, la un moment dat, cand am fost intorsi cu spatele, curentul ne-a dus spre mal, iar eu si Sergiu urlam la Alina, sa-si traga piciorul ca vine o craca mare, iar Alina urla la noi ca ne indreptam cu capurile spre o ditai craca. Spre fericire noi am terminat ok pluta si am putut continua.
Dupa ce am iesit de la pluta, din nou pe bite si spre tabara de baza. Eu nici nu m-am mai schimbat, aveam toate hainele pe mine, frigul de afara si apa rece ca gheata au fost un adevarat test. In cei 20 de km de bitza pana in tabara, am inceput sa ma incalzesc un pic si incet, incet sa-mi revin la viata dupa o noapte grea si o dimineata friguroasa.
In tabara doar am luat stampila si am continuat spre Cheile Valisoara, unde avea loc proba de rapel. Aici, la rapel, nu am vazut postul din prima, acesta fiind ascuns undeva pe un drum adiacent, cu toate ca la sedinta ni s-a spus ca este vizibil.
pregatiti de rapel

Proba de rapel a decis clasamentul final al concursului. De ce!? … Veti vedea mai departe. Proba in sine a fost ok, insa nu asta a contat, a contat timpii morti pe care i-au avut echipele care au asteptat, dupa altele, sa intre in proba. Cum de dimineata, practic, s-a dat din nou startul, iar pana aici nu a fost foarte mare distant, echipele au avut cand sa se rasfire si astfel, s-a ajuns cam in acelas timp la rapel. Cum era doar o singura coarda, fiecare echipa statea cam 20 de minute.
Noi, dupa ce am mai bagat vreo 3-4 km in plus, am intrat a doua echipa a rapel, dupa fata babei. Pana am terminat noi proba, s-au strans vreo 7 echipe la coada si astfel ultimele, au ajuns sa aiba un timp mort de pana la 2 ore, timp in care puteau sa faca orice, sa doarma, sa manance.
Pe moment nu prea ne-am pus problema acestor timpi morti si cu un timp mort de vreo 40 de minute, am plecat pe ultimii km de bitza spre tabara de baza.
Ultimii km din cei 168 parcursi
In tabara ne-am reintalnit cu faba babei, noi avand 20 de minute timp mort fata de ei nu prea ne-am grabit. Am stat cam 40 de minute, cat am mancat si ne-am schimbat adegvat pentru tura montana.
Spre Piatra Secuiasca

Tura a inceput cu una dintre cele mai accidentate urcari existente, am urcat din Remetea pe Piatra Secuiasca. In postul de pe varf aveam cam jumatate de ora fata de prima echipa.
Putin despre zona, aceasta isi merita in totalitate numele, Piatra Secuiasca, deoarece, pe parcurs ne-am intalnit cu foarte multe grupuri de copii din Ungaria, iar pe varf era o borna topografica vopsita in tricolorul Ungariei.
La coborarea de pe Piatra Secuiasca, Alina a inceput sa aiba ceva probleme. Dupa ce 24 de ore stai pe bicicleta, nu este atat de usor sa mergi. Cum spunea ea, avea simptome de febra musculara si astfel nu putea sa coboare normal, cobora doar in serpentine.
Dupa ce s-a terminat coborarea accidentata, Alina si-a mai revenit si dupa o cola in satul urmator nu mai avea nici o problema. Este vorba de satul Coltesti, pe aici trecusem si cu bitza cu cateva ore in urma. Din sat am urcat la cetate si aici dupa vreo 10 minute de periat zona, am gasit si Cp-ul, acesta fiind pe valea urmatoare fata de notatia de pe harta. Repede stampila pe fisa de concurs si la deal pe Valea Silas.
 Ruinele Cetatii din Coltesti

Eram in continuare a doua echipa, cu  40 de minute in urma echipei fata babei. Insa asta nu ne garanta a doua treapta a podiumului, deoarce nu stiam ce se intampla in spate si un lucru era clar, orice echipa ne-ar fi ajuns, ne-ar fi devansat chiar daca nu ne-ar intrece.
Pe Valea Silasului ne-am intrat in ritm de tura montana. Dupa urcarea pe aceasta vale, au urmat vreo  douazeci si ceva de km pe dealurile din Apuseni, pana la Cabana Cheile Rametilor. Dupa calculele noastre, 25 de km, fara diferenta mare  de nivel, ii face in  vreo 4-5 ore. Pe naiba, chiar daca si pe indicator scria 8 ore, noi am facut vreo 11 ore. A fost o portiune grea tata, nu stiu exact cum sa descriu: balaureala la maxim, dealuri peste tot, poteci de vaci, garduri electrice, poteci care se infundau. Cum mai gaseam in drumul nostru cate o casa, mai intreb si noi oameni, dar acestia nu ne trimiteau pe drumul touristic, sa-i zic asa, ci pe poteci de ale lor, care se ramifica si se infunda, dar care pentru ei sunt foarte evindente.
inca cu zambetul pe buze
casa specifica zonei Apuseni
incepe sa apara oboseala
Din Floresti, intreband de cum ajungem si noi in Rimeti, sateni ne-au trimis pe o scurtatura, sau mai bine zis lungitura. Si astfel amurgul ne-a prins prin padurile din Apuseni. Tot dupa cate o cararuie mai evidenta, incercam sa coboram cumva pe directie catre Valea Uzei. Deja lumina era din ce in ce mai slaba si ma gandeam cu multa groaza la momentul in care o sa ramanem in mijlocul a nimic, prin boschetii aceia, caci padure nu o pot numi. 

Cumva ca prin minune dam de o casa, fug pana acolo, incep sa strig si iese un locuitor autentic, care cred ca era si un pic pilit. Il intreb eu de Rimet, iar el imi spune, pai aici e. Ma uit in jur, eram in mijlocul a nimic. Apoi imi dau seama si-l intreb, spre Cabana Rimet. El, da ce vreti sa faceti acolo, ca au mai trecut unii ca voi acum o ora.  Acum si eu ca romanu, m-am mai usurat un pic cand am auzit ca si fata babei au balurit. Raspunsul lui a fost, te intorci pana la sura cu table si de acolo tot drept, nici stanga, nici dreapta, tot drept.  Ok multumim. Iar el, apoi nu stati un pic, sa beti ceva, nu ca ne grabim, apoi stati ca vin cu voi sa va arat drumul, numai stati putin. Noi ce sa mai stam si dai inainte, ajungem la sura cu pricina si tot drept, pana drumul trecea peste o un gard si urca la deal. Hmmm nu-i bine si fuga inapoi si mai intreba odata. Realizez ca el defapt prin tot drept se referee tot la vale. De data asta si mai insistent, sateanul nostru, tinea din tot adinsul sa vina cu noi, dar cum eram foarte agitat, l-am lasat in urma tot strigand. Fug inapoi la restul echipei, le spun cam cum ar fi si cand incercam noi sa mergem “ tot drept” tot degeaba. Apoi futui, numai inteleg nimic si la un moment dat vad un stalp de lumina, fug spre el, apoi ma tarasc pe sub niste boscheti, luandu-ma dupa lumina, afara fiind deja bezna si la un moment dat ies intr-un gol de 2 pe 2 intr-un boschetaris, unde era amplasat un stalp care lumina. Apoi ce dracu se intampla aici frate, nu prea e de bine. Ma sui cumva pe stalp si mai vad un stalp. Sigur acela o fi pe drum. Ii pe chem. Pe ceilalti si ajungem la o casa, strigam, intrebam, iar raspunsul este sa ne intoarcem inapoi la casa sateanului nostru simpatic, pentru ca de acolo pleaca drumul. Cine sa mai inteleaga, ne intoarcem din nou, strig la nea asta, dar de data asta numai raspunde si incepem sa periem zona, luand fiecare boschet in parte la purificat. Intr-un final, cred ca dupa 20 de minute de balureli prindem drumul si “ tot drept”. 

Ceasul se apropia de 22, iar enegia si moralul tindea spre minus. Deja am inceput sa ma ingrijor de faptul ca nu aveam destule resurse la noi, eu cel putin imi calculasem geluri pentru vreo 15 ore si era clar ca sarim cu mult de 20 de ore. Nici la capitolul mancare nu stateam foarte bine, dar ma gandeam ca halim ceva la Cabana, eu stiind ca au manacare si dulciuri. 

Tragem noi cat putem de tare sa ajungem pana la 22 la Cabana. Intr-un final ajungem la cabana, la 22 fara cateva minute si soc, cabana era inchisa. Futui@#$#@$##$, si dai si injura, nici nu ii bagam in seama pe cei din post, care strigau la noi, ca acolo e postul, mie unul nu-mi mai pasa. Era din nou un episod al unei curse de anduranta, cand vrei sa-ti bagi picioarele si te intrebi ce cauti acolo, cine te-a pus sa faci asta si juri ca nu te mai bagi niciodata in asa ceva.

Mancam si ultima mancare adevarata, snitelurile Alinei, l-om stampila si in continuare pe un drum forestier spre Cheile Rimetului. Era clar ca eram toti taiati, intram in a doua noapte de cursa, gandul fiecaruia se indrepta numai la cum naiba scapam noi din padurile astea noaptea, din moment ce ziua am balaurit o groaza.

Portiunea de forestier ce a urmat o stiam destul de bine, de la un concurs de turism. Cand am trecut prin zona in care a fost amplasata tabara m-a apucat asa o nostalgie. Ce bine era atunci, stateam la foc, ma imprietenisem cu unii din Baia Mare ce aveau o horinca veritabila, prieteni, somn sub cerul senin. Acum sunt rupt, ma indrept spre…. habar nu am unde.

Dar sa nu ne intristam foarte caci dupa o jumatate de activator si apa rece din Cheile Rimetilor, ne-am trezit toti brusc.
Bun… Cheile Rimetilor, alt episod din acest serial de Aventura. Nu prea ne-am gandit noi cum sa abordam aceasta parte a traseului, dar din mers am ajuns la concluzia ca cel mai bine ar fi sa evitam cat mai mult sa intram in apa, iar cand nu om mai reusi, ne descaltam si dezbracam. Si cataram noi, descataram, incepe chiar sa ne placa, ne deconectam total cumva de la cursa si de la cronometru. Facem poze, radem glumim. Apoi facem cunostinta cu apa, de dezbracam trecem, ne bucuram ca am scapat ieftin, ne imbracam, apoi iar ne dezbracam si tot asa, numai rasete.
prin apa pana la sold la 2 noaptea

Pana la un moment dat, cand deasupra cheilor se vad 4 frotale, bagamias, cine or fi, cine ne-au ajuns, pfff, ei ocolesc cheile pe sus si practic scurteaza cu mult, deoarece nu trebuie sa traverseze apa de 1000 de ori. 

Gata cu starea buna de spirit. Pfuai si stiam si traseul ala, dar nu ma gandeam ca scurteaza,deoarece urca destul de mult ca diferenta de nivel si este foarte expus. Na… numai este timp de stat, deja ne vedeam aruncati in coada clasamentului, din cauza ca am abordat direct cheile si evident din cauza  balaurelilor.

Cat ne-am tot foit, ba imbracate, ba dezbracate, pana intr-un final, toti ne-am udat, alunecand cumva in apa si astfel am pierdut timp pretios cu schimbatul, deoarece puteam sa intram din prima incaltati in apa.

In postul din Cheia, cel de acolo, baiat fain de altfel, facuse un foc, pentru a se usca participantii, a inceput sa rada de noi cand a vazut ca am facut 3 ore de la cabana pana aici, el spunand ca a facut impreuna cu copii lui 1 ora jumate. Apoi acum asta e, nu e timp de stat, deoarece aveam o echipa destul de aproape in spate. Aflam ca fata babei au o ora jumate in fata si la deal pe Valea Bradestilor spre Satul Bradesti.

Revenid la viata si cu o stare de spirit optimista, apoi aici nu poate sa fie foarte greu, e o vale, naiba, nu ai cum sa o pierzi si asa a fost, pe portiunea asta nu am mai avut probleme. Urcarea pe vale mie mi-a placut la nebunie, imi revenisem si aveam impresia ca tocmai se daduse startul. Poteca era pe firul vaii si tot taversa cu ajutorul unor podulete dragute apa. Totusi nu vroiam sa fortez prea tare, pentru nu-i rupe pe colegii mei, in special pe Alina, care avea probleme cu stomacul, ea ne mai putand manca nimic. Pe portiunea asta ma uimit cum a mers, super tare, se vedea intradevar pe ea ce inseamna sa tragi de tine pana la ultimul strop de energie si sa nu te lasi batut. Cand am vazut ca s-a oprit sa vomite, pfff, nu e bine, dar dupa nici cateva secunde, hai sa mergem. Alina totusi nu vrei sa stai un pic, nu, hai sa mergem, esti sigura, da, hai odata. Apoi din mers vomita si parca mai tare accelera. Tot respectul si da, asa trebuie sa fie un luptator, un supra om, un finisher.

Dupa ce am ajuns in Bradesti, am continuat pe drum de tara, intr-un fel de coborare plata. Daca pe urcare am mers destul de tare, deja ritmul nostru a inceput sa scada dramatic, se simteau cele aproape de 40 de ore de la start. 

La un moment dat ne-au ajuns echipa din spate, era Aconcagua, totusi bucurie, ca suntem prieteni. Moment in care colegii mei s-au trezit instant, mai ales Alina, si-a revenit de zici ca nu-I adevarat. Se bucura mult pentru sotul ei, care era in Aconcagua. Dupa ce ne-au ajuns, am aflat ulterior ca si acestia s-au taiat si au incetinit.

Constienti ca locuri 1 si 2 sunt deja ocupate, stiind ca Aconcagua au cam cu o ora jumate mai mult timp mort decat noi.

Si ajungem si la Pestera Huda lui Papara. Daca pana aici m-am simtit foarte bine, eu ducand trena, facand ritmul si fusesem responsabil cu orientare, de aici rolul s-a schimbat. Dupa ce am pierdut triunghiul albastru al vietii, defapt nu-l pierdusem dar noi cumva trebuia sa-l parasim si sa urcam printre niste stanci, eu m-am taiat destul de rau, nemaiavand nici un chef sa gandesc, sa ma uit pe harta sa-mi dau cu parerea, vroiam ori sa merg, sa ajung odata la finish, ori sa dorm.
O noua zi, aventura continua...

Eram in pragul dinaintea rasaritului, intre timp ne-au ajuns din nou Aconcagua, si impreuna cu ei am balaurit pe acolo pana ce s-a luminat si ne-am dat seama ce si cum. Poteca noastra strabatea o padure rupta, unde trebuia sa faci adeavarate acrobatii sa inaintezi, apoi am schimbat directia si am urcat o panta foarte sustinuta pana la Pestera Poarta Zmeilor, unde se tinea proba de speologie.
Si eu, inca o zi, inca o noapte alba trecuta, buna dimineata!

Intre timp jumate de activator si lumina de afara ma readuse-se la viata. Deja eram in formatie de 8 si dupa ce am bifat speologia si am vazut ca Acocagua, in urma scaderii timpilor morti iar putea bate pe fata babei, am facut front comun si pana la finish am alergat impreuna, fiindu-ne mult mai usor la orientare, deoarece in formatie de 8 am secerat toti copacii in cautare de marcaje.
La deal, inca se poate..
Aconcagua-Bikers Team
 run, run
filmulet- in alergare spre Finish

Oricum este ceva, ca 8 nebuni sa alerge ca turbatii insirati in padure, dupa 44 de ore si sa urle, marcaj, pe aici, marcaj, pe aici. In continuare alearga si alerga, inca un pic, inca cativa km si intr-un final dupa 45 de ore trecem de mana, Bikers Team si Aconcagua. Nimic nu mai conteaza, felicitari, poze, interviu si da.. sigur, bine meritatul pepene. 
 In sfarsit pepene, acum bine, hai sa facem si o poza :))
  
 Si gata… poti sa stai jos, sa manaci linistit un pepene, in timp ce acum doua zile te dadeai cu bitza, apoi ai petrecut o noapte langa o capita de fan, a urmat balureala de o zi pe dealurile din Apuseni ca in final a doua noapte sa vrea sa te doboare dar  totusi sa ai puterea sa alergi in totalitate ultimele 2 ore spre finish si sa spui, gata domnle, uite, am facut-o si pe asta, acum, ce urmeaza!?!
Astfel echipa Aconcagua a reusit sa faca o surpriza neasteptata si sa castige concursul, in conditile in care ei au avut la mountain bike aproape 5 ore dupa noi. Sincer chiar imi para rau de echipa Fata Babei si Noi Doi, pentru ca au condus in totalitate concursul si au pierdut la mustata, din cauza acelui timp mort. De aceea ei s-au si suparat si nu au mai stat la premiere.
Felicitari Aconcagua, ati mers excelent in tura montana. Paul, toata stima, ai dus echipa pe cea mai inalta treapta a podiumului, sincere felicitari.
Felicitari Alina, Gabi si Sergiu, ati fost niste coechipieri pe cinste si multumesc inca odata ca m-ati luat in echipa cu voi. Alina tu ai fost motorul echipei. Multumesc si de asemenea Bikers Team Biciclete, care a facut posibila participarea noastra la Carpathian Aventure.
Restul zilei somn de voie, iar in urmatoarea zi, am mai facut o tura prin Cheile Rimetului, asa, de revenire.
Dupa vreo 30 de ore, din nou in Cheile Rimetilor, de data asta la plimbare
Bikers Team si Aconcagua, de data asta la plimbare


A urmat premierea, inca o seara in Remetea si apoi inapoi acasa.

 Felicitari Paul, esti mandria FDC-ului
Bikers Team- o echipa faina, cu care sper sa mai colaborez pe viitor :D
 Sergiu si Indian, creierul acestei frumoase competitii

In concluzie a fost un concurs reusit si recomand oricui sa participe la un adventure, sa fi pus in situatii in care altfel poate niciodata nu vei fi pus. Cu toata ca taxa este foarte mare si sunt cateva neajunsuri la organizere, totusi trairile pe care le poti avea compenseaza. Si as mai specifica faptul ca anul acesta premiile au fost destul de consistente.


  Carpathian Adventure-Reportaj TVR. Merita vazut!


Site Carpathian Adventure 2011 
Site oficial

Si mersi fain Ionut pentru bitza, raman dator! :D

4 comentarii:

  1. Bine Balane!!!!!!!!!! :)))

    Foarte tare povestit...
    Multa santate si sa ne vedem cu bine :)

    Vali Zanfir

    RăspundețiȘtergere
  2. fuck... super tare Balane ,sper pe viitor sa reusesc sa particip si eu la un asemenea concurs,numai bine!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ti-as fi tare recunoscatoare daca m-ai putea confirma sau nu, o informatie: a trecut traseul probei de trekking/orientare pe la Piatra Bulzului? Mersi!

    RăspundețiȘtergere
  4. Foarte frumos postul, lung, dar mi-a facut mare placere sa-l citesc. M-as bucura daca ar fi mai multe siteuri de acest gen si mai mediatizate, sa aflam toti de astfel de evenimente din timp, nu dupa ce au avut loc.

    RăspundețiȘtergere