Cu toata ca in ultima perioada nu
am mai avut timp si chef sa scriu pe blog, ar fi pacat sa nu scriu cateva
cuvinte despre aceasta aventura.
Anul trecut cand am participat la
UTMB m-am indragostit de zona Chamonix. Anul acesta nu m-am inscris la UTMB,
deoarece am avut alte prioritati, dar cand mi s-a oferit posibilitatea sa ajung
in Chamonix cu niste prieteni buni, Diana si Petru Mandreanu, nu am ezitat nici
o clipa.
Mont Blanc Fast & Lite este
un vis de al meu, de cand il urmaresc si il am ca idol pe Kilian Jornet. Dupa
ce anul trecut am fost pe Mont Blanc prima oara, am realizat ca la 4000 de metri altitudine,
altfel sta treaba, dar totusi mi s-a parut incredibil sa poti face Mont Blancul rapid, pe post de tura de o zi.
Obiectivul principal al excursiei
era sa merg pe Mont Blanc cu Diana si Petru intr-un mod cat mai rapid, dar si
sigur in acelas timp, mai ales ca Diana si Petru nu au o experienta foarte mare
iarna pe munte. Am stabilit ca vom face tura in 3-4 zile, in functie de vreme
si ca vom dormi la Tete Ruse, la 3200 m cu cortu. Speranta mea a fost ca voi
reusi sa ma aclimatizez cat de cat cu ei si apoi voi incerca sa fac inca odata
tura. Evident ca au fost o suma de semne de intrebare, totusi este Mont Blanc,
nu Piatra Mare, Bucegi sau Fagaras, deci nu prea merge sa faci pe zmeul.
Din Romania am plecat cu Diana,
Petru si Stefana, o prietena de-a Dianei. Drumul pana acolo l-am facut in 3
zile, cu 2 escale, o noapte in Timisoara si una intr-un camping fain de hipioti
in Munchen. In Franta am stat la o
matusa mai indepartata de-a Dianei, la 40 de km de Chamonix, in satul San
Nicolas de Veroce, langa Saint Gervais.
Gasca: Petru, Diana, Stefana si subsemnatul.
In Zurich, Elvetia.
12 August: In prima zi de sedere,
am facut o tura la Jonction( 2580 m). Imi doream sa fac aceasta tura de un an.
Jonction este jonctiunea ghetarilor cu pamantul. Peisajul este fabulos. A doua
jumatate a traseului este prin gol alpin, pe o muchie incadrata de doi
ghetari. La final cei doi ghetari din
parti se unesc si de acolo pana spre Mont Blanc sunt numai ghetari. Pe acest traseu s-a urcat prima data pe Mont
Blanc. In momentul de fata, pe acest traseu se mai poate ajunge pe Mont Blanc,
doar iarna, defapt acesta fiind tura clasica pe timp de iarna. Din cauza
topirii ghetarilor din ultimii ani, pe timp de vara traseul este foarte
crevasat. Undeva in apropierea traseului
acesta este si un mic monumet, aici ar fost primul bivuac al celor care au
urcat prima data pe Mont Blanc. Tot aici sunt
facute foarte multe filmari de a lui Kilian, de aceea mi-am dorit mult
sa ajung aici. Mi-a luat ceva pana l-am gasit, am boschetarit un pic, dar in
final tot efortul a meritat.
Poza facuta din greseala:)
Reintalnire cu toata gasca.
13 August: A doua zi, am fost pe
urmatorul traseu: Chamonix- Plan du Aiguille- Le Signal- Mer du Glace-Chamonix.
Dupa tura, am facut o vizita la o prietena foarte buna, CPNTista, mutata de
scurt timp in Chamonix. M-am minunat unde sta, pe main street, iar de pe
balconul ei se vede direct Mont Blancul. Si cum stateam noi la o bere pe teresa
privind Mont Blancul, ma suna Diana, ca daca nu vreau sa urc la Aiguille du Midi,
ca ei au pass si ca nu mai au chef sa mai mearga si altundeva. Clar… o iau si pe Irina si dai si fugi si
prinde penultima cabina. Ajunsi la 3800,
totul a fost ca un maraton, hai si aici, hai si aici, fa poza si aici. Si asa
fugeam noi pe la 3800 in pantaloni scurti si tricou.
Lac Bleu
Le Signal, Mer du Glace si in spate Grand Jurases
Ghetarul din Mer du Glace sau ce a mai ramas din el.
Cu Irina la Aguile du Midi.
Ca un pantofar( sa nu zic bucurestean ) ce urca cu cabina pe Postavaru:))
Priviti, da, el este, Mont Blancul
14 August: In a treia zi, am
abordat prima data Mont Blancul, impreuna cu Diana si Petru. Ei au urcat cu
tramvaiul pana la Nid D’Aigle 2400 m iar eu am urcat pe jos din satul Bionnai,
prin Valea Bionnasay. De aici a trebuit sa car un rucsac care cantarea 25 kg
fara apa, iar la 3200, la Tete Ruse am campat. De aici scapam de bagaje, urmand
ca a in urmatoarea zi sa pornim spre Mont Blanc si sa ne intoarcem tot aici.
Hai la drum, vai da ce bagaje...
Spre Nid D'Aigle, pe Valea Bionassay
Gazdele
Tete Ruse
Traseul de maine, Grand Culour, si urcarea spre Gouter
Tabara de corturi
Apus la 3200.
15 August: A doua zi din
ascensiunea a inceput de pe la 4 dimineata, cand am inceput sa abordam
urcarea, traversarea Grand Culoarului
facand-o pe noapte, atunci fiind cel mai sigur. Catararea pe stancile si pe
cablurile fixe dinainte de Gouter a mers bine si astfel ajunsi la 3800 si
surprinsi de soare am inceput sa mai dam jos din haine.
Neatza!
Incepe catzararea
De la Refugiu Gouter( 3800m) au
inceput sa se simta efectele altitudinii, astfel deplasarea se face din ce in
ce mai greu. Ritmul scadea din ce in ce
mai mult si faceam pauze din ce in ce mai dese. Intr-un final, cu greu am ajuns
pe Domme du Gouter la 4200. De aici am coborat intr-o sa si apoi am urcat la
refugiul Vallot( 4300m). Pe ultima bucata inainte de refugiu, ma luase si pe
mine un pic de cap, asa ca am mers un pic mai repede, urmand sa-mi astept
prietenii la refugiu.
Atunci am realizat caci cu siguranta cade treaba cu
Mont Blanc Fast&Lite, deoarece e greu rau daca nu esti aclimatizat.
La Vallot m-am intins un pic si am
asteptat sa vina si Diana cu Petre. Pana au aparut, mi-am mai revenit putin. Ei
insa erau din ce in ce mai rau, cu dureri de cap si tot tacamul. In acel moment
am luat cea mai inteleapta decizie, sa facem cale intoarsa, deoarece starea lor
nu dadea semne ca si-ar mai reveni. In
concluzie, Diana si Petru au facut cale intoarsa, iar eu m-am dus pana pe varf,
urmand sa-i ajung la intoarcere.
La refugiu imi revenisem si
lasand aici ruxacul mare, am abordat ultima portiune spre varf. Aceasta este
cea mai grea bucata si din punct de vedere tehnic, cat si din punct de vedere
fizic, din cauza lipsei oxigenului. Pe prima bucata am plecat tare, astfel ca
prima jumatate am facut-o in 20 de minute, apoi m-a lovit iarasi altitudinea si
a doua parte am facut-o in 50 de minute.
Aproape de Mont Blanc.
Si am ajuns!
Ca de obicei, Sponser la inaltime!
Marathon 7500 si Maraton Apuseni la inaltime.
Savurand un mar din Livezile Dobrinoiu pe Varf.
Ajuns pe varf, m-am pus in fund
sa mananc un mar( din Livezile Dobrinoiu, evident) si cand ma uit mai bine, un
tip care dormea pe acolo semana cu Micutul, Laurentiu Barza, un prieten foarte
bun, de care stiam ca si el este in zona.
Si incep eu sa strig “Micutule”, dar nimic, se uitau francezii aia
ciudat la mine, unu de nebun sta in fund si strigaJ. Mai iau cateva guri de mar
si iarasi “Micutzule”. Si tot asa pana am terminat marul. Ma resemnez ca mi se
pare, o fi de la altitudine. Dar cand sa plec, la cativa metri de acest om,
statea asezat alt om, care semana cu Vali, alt prieten. Acum parca totul e mai
convingator si incep sa strig Vali. Atunci se trezeste si micutul si convins ca
e vorba despre alt Vali se uita spre mine. Oho, micutzule, cateva vorbe, putina
plaja, poze la bustul gol, doar suntem pe Mont Blanc si apoi inapoi la vale spre prietenii pe care ii
lasasem mai jos.
Laurentiu Barza aka Micutzu.
Vali
Romani pe Mont Blanc:))
Din Varf la vale boierie, acum aveam de partea mea gravitatia si cum nu mai
foloseam atatea resurse, nici altitudinea nu se mai simtea. Am ajuns la Vallot
in mai putin de 15 minute, mi-am luat ruxacul si apoi i-am prins pe Diana si
Petru din urma. La Goutter am baut un ceai si apoi inapoi la cort la Tete
Russe.
La fel ca si anul trecut, dupa ce am ajuns pe varf,
nu-mi mai doream altceva decat sa ajung inapoi in vale.
La bronzat, aclimatizare, la un ceai.
16 August. Ne-am trezit matinal
si am plecat spre Nid D’Aigle, aici Diana si Petru au luat tramvaiul, iar eu am
continuat coborarea pe Valea Bionnasy. Cu cat coboram mai mult, cu atat
incepeam sa ma simt mai bine si sa imi doresc sa incerc totusi aventura Mont
Blanc fast&lite.
Si dai si stai si gandeste-te,
gandirea logica imi spunea ca nu am ce cauta si a doua zi voi sta la bere in
Geneva. Dar acel ceva din mine, care ma diferentiaza de “ lumea normala” nu-mi
dadea pace, fara macar sa incerc. Fara sa spun nimic, nici prietenilor mei,
nici cu cei care vorbeam din tara, in gand deja imi faceam planuri. De abia pe
seara le-am comunicat prietenilor mei de calatorie mea. Ei a doua zi urmau sa
viziteze Geneva, deci ne vom vedea pe seara in Chamonix.
In gand aveam o mie de
framantari, de temeri, de incertitudini, totusi sa urci de unu singur pe Mont
Blanc in adidasi nu e chiar atat de simplu pe cat pare. Am calculat toate
variantele, planurile de back-up, situatile neprevazute care ar putea aparea.
Pana seara aveam planul gata, ma
trezesc la 2 jumate, la 3 plec la drum. Initial vroiam sa plec din Chamonix si
sa termin in Chamonix. Doar ca nu aveam cum sa ajung in Chamonix, dar am
echivalat cu bucata de unde stateam pana la intrarea in traseu, care era mai
lunga decat bucata din Chamonix pana la intrarea in traseu.
Echipamentul pentru tura a fost
urmatorul:
-Tricou Sponser( pentru a ma
folosi de buzunarele de la spate),manecute Compressport( pentru a imi relaxa si
a intarzia oboseala in brate), bluza sintetica subtire, vesta polar UTF, foita
,pufoaica( pe care din fericire nu am fost nevoit sa o folosesc);
-Chilot Underware CompresSport(
m-a ajutat din plin cand nu ma mai oxigenam cat trebuia si picioarele au
inceput sa-mi arda),pantalon ¾ subtiri, jambiere Compressport , sosete
Compressport si sosete de lana;
-Papuci LaSportiva Q-Lite,
Coltari de alergare SnowLine;
-Caciula, Buff si Casca
Schi-Alpinism( pentru siguranta pe bucata Tete Ruse- Gouter, unde fregvent cad
pietre);
-Bete Trekking, Piolet( pentru
creasta ascutita din apropierea varfului);
-Rucsac Schi-Alpinism;
-4 sandwishuri, o halva, cateva
geluri, o fiola magneziu si un activator;
-2 bidoane Sponser, de 1L si de
800 ml.
Pe la 21 m-am bagat la somn,
dar bineinteles ca cele 1000 de ganduri m-au framantat si era aproape miezul
noptii iar eu nu dormeam… Vazand treaba asta, m-am decis sa aman cu o ora
plecarea.
17 August: Asadar la 3 eram in picioare. Am mancat ovazul pregatit cu o seara inainte si un iaurt si la 4.10 am pornit in aventura.
Am plecat usor, mers/alergare
usoara. Somul putin, ora matinala,
exagerarea cu mancatul la ora aceea, nu mi-au facut un inceput de tura fericit,
la un moment dat eram ferm convins ca o sa ma intorc… Defapt nu ca o sa ma
intorc, ci ca o sa urc pana la Nid D’Aigle si de acolo cobor prin Les Houches
direct in Chamonix.
Incet, incet cu ivirea primelor
raze de lumina, imi aparea si mie cheful si dorinta de a duce pana la capat
aceasta provocare. Rasaritul m-a prins pe la 2000 de m, iar peisajul era
fabulos, ghetarul Bionnasy cuprins de primele raze ale diminetii, parea
desprins dintr-o poveste. Vazand semnele topirii ghetarilor, mi-am adus aminte
de toate lectiile de geomorfologie, despre relieful glaciar si periglaciar,
parca calatoream in timp si vedeam toate etapele, mi-am adus aminte de Carpatii
Romanesti si acum eram in stare sa-mi imaginez cu a fost si la noi, treaba
ghetarii.
Eram doar eu, caprele negre si
tot acest peisaj fantastic, era prea devreme ca civilizatia care a impanzit
acest munte si l-a transformat intr-unul foarte comercial sa-si faca simtita
prezenta. In gara la Nid D’Aigle pustiu. Trenul care tocmai atunci implinise
100 de ani, inca nu isi incepuse programul.
Doar eu si Caprele Negre.
O alta temere a fost cea cu
privire la Jandarmeria Montana. Din cate am auzit, nu te-ar lasa sa urci daca
esti singur si daca nu ai echipament de alpinism. Cu francezii nu prea te joci.
Ajuns la Tete Ruse, 3200 m, am
intalnit primii oameni. Aici am mancat un sanvis, am apovizionat cu apa, 1.5 L
si am abordat mai intai zona denumita Grand Culour, apoi zona de stanca cu
cabluri fixe, ce te scoate la refugiul vechi Gouter. Cu casca in cap,
asigurandu-ma destul de mult, cu urechiile ciulite, cu privirea in sus si
printr-un sprint, am trecut fara probleme de Grand Culour.
In aceasta zona am realizat ca
nimic nu ma mai poate opri sa ajung pe varf, era o placere sa catzar pe acest
granit. Inaintam extrem de repede in comparatie cu 2 zile sau cu un an in urma.
Pe la 9 ajuns la Gouter, 3800 m.
Aici am mancat un sandwish, am luat un gel, am rugat pe cineva sa-mi faca o poza.
De aici incepea zapada, mi-am luat sosetele de lana si coltarii de alergare Snow Line peste
adidasi. Pana aici totul e in grafic. Imi doream sa ajung pana la 14 pe varf,
pentru a putea ajunge de 2 ori pe Mont Blanc in 48 de ore, doar prin resurse
propii.
Gouter, o poza si continuam.
Urmatoare bucata Gouter-Domme du
Gouter, 4200 m, este destul de monotona, o fata plina cu zapada, unde urcusul
se realizeaza in serpentine. Nu are nimic tehnic, dar deja aici se simte
altitudinea si parca nu se mai sfarseste, tot urci si urci si parca nu ai
inaintat deloc. Totusi de data asta, portiunea aceasta a mers bine. Am mers
constant, fara pauze si totusi se simtea ca mai fusesem in urma cu doua zile pe
aici.
Totusi cand am ajuns in saua de
dupa Domme du Gouter, inainte de Vallot, am inceput sa ma simt mai aerian. Aici
am facut o pauza mai lunga, am mancat, m-am hidratat, am luat gelul si un
magneziu si m-am pregatit pentru ascensiunea finala a Mont Blancului.
Un episod haios aici, am rugat o
doamna sa-mi faca o poza, mi-a facut cu
telefonul meu si apoi am vazut ca mi-a facut si cu telefonul ei. Eu am
intrebat-o daca nu vrea sa le fac eu o poza si mi-au spus ca nu, cine stie. Am
plecat de acolo in alergare, pentru ca era coborarea spre sa si am auzit “ Ici,
ici, Kilian Jornet” : )) de abia acum m-am prins, m-au confundat cu Kilian. Ma
gandesc o clipa, ma intorc sa le spun, dar trebuia sa urc inapoi, asa ca am
lasat-o asa, sa se bucure si ei:)).
Si voiniceste incep si eu sa ii
dau la deal, sau la mal, cum ar spune unii. Prima bucata, pe langa refugiul
Vallot este lipsita de bucati tehnice, trebuie doar sa ii dai la deal, numa ca
deja de la 4300 m parca ai o soseata in gura si aerul nu mai intra in plamani.
Foarte ciudat, ma asteptam ca in acele momente sa am pulsul foarte ridicat, de
aceea mi-am luat si centura de puls cu mine, dar paradoxal, in momentele in
care nu mai puteam respira aveam pulsul destul de scazut, cam 130, in
conditiile in care eu intru in anaerob pe la 190.
Apoi a inceput creasta, celebra
creasta finala a Mount Blancului. Daca pana aici am mai fentat-o eu, de aici nu
a mai mers, 10-20 de metri si pauza. Aici i-am multumit lui Dumnezeu ca am luat
pioletul cu mine, nu zic, m-as fi descurcat si fara, dar a fost un plus
extraordinar de incredere. Mai ales cand ma intersectam cu unii din sens opus
si trebuie sa ies din poteca ingusta, pe fetele care coboara vertical kilometri
intregi spre Franta si Italia.
Totusi Snow Line-ul este facut sa
alergi pe zapada, nu sa mergi pe creste tehnice. Prima senzatie a fost ciudata,
mai ales pentru ca, cu doua zile ininte folosisem coltari tehnici. Nu simti ca
se infig coltii, dar in schimb ai control extraordinar. Totusi au si ei o
limita, adica nu se compara cu coltarul tehnic, care unde il pui acolo ramane.
La Sportiva Q-Lite si Snow Line.
Sa revenim, mergeam 10-20 de metri si ma puneam in genunchi,
asigurat in piolet. In portiunea aceasta, cu numeroase opriri, mi-au cam
inghetat piciorele. Era mai frig decat cu 2 zile in urma, cand ne-am dezbracat
la bustul gol.
Si am ajuns si pe varf, la ora 12.10,
la 8 ore dupa ce am plecat din Sant Nicolas de Veroce. Inca un vis indeplinit.
Rog sa mi se faca o poza si hai de vale, ca nu e vremea de pierdut, ca mi-au
inghetat destul de tare picioarele.
A treia oara pe Mont Blanc si a doua oara in 48 de ore.
Chiar daca am ajuns pe varf,
totusi trebuia sa raman concentrat si la coborare, doarece cele mai multe
accidente se petrec la coborare si aici vreau sa-l citez pe Kilian:”You have
climbed the sumit, only you are down in the valley”
Pe coborare a inceput distractia,
efectele raului de inaltime disparuse si ma puteam bucura de deplasare. Un pic
mai incordat pe creasta, iar apoi, m-am dat ca pe schiuri la vale. Snow Line
erau perfecti pentru asa ceva, nu se blocau in zapada, dar ma ajutau sa mentin
controlul.
De pe Mont Blanc pana la refugiul
Gouter, 3800 m, am facut mai putin de 50 de minute. Aici mi-am dat jos ghearele
de pisica Snow Line si apoi am zburat pe corzile fixe dintre Gouter si Tete
Ruse. Foarte repede si pe Grand Culoar, astfel am ajuns la Tete Ruse, 3200 m,
dupa o ora si jumatate de pe varf. Aici am reaprovizionat cu apa, un sandwish si
sa continuam.
.jpg)
De aici am inceput sa ma inmoi,
cum am coborat rapid, s-a facut brusc cald, lucru care m-a cam lovit un pic.
Parca nu mai intra nici apa, nici mancarea, nici gelurile, nimic. Acum nu mai
conta, cum o fi, hai la vale. De la Tete Ruse in jos s-a umplut si poteca cu
turisti care au urcat cu tramvaiul si se plimbau pana la Tete Ruse. Am trecut si de Nid D’Aigle, lumea se uita ca
la urs la mine, unu alb la fata( de la crema de soare), in adidasi, cu casca si
pioletul agatat pe ruxac alearga de nebun pe aici… Coborarea spre Les Houches o stiam din urma
cu un an, atunci am facut-o, cu ruxac de 60 de l in spate, pe noapte, impreuna
cu Cezar si Bogdan. Atunci nu mi-am dat seama cat de lunga e si mai ales cate
mii de serpentine are… am crezut la un moment dat ca innebunesc, nu m-am
invartit atat in viata mea….
Ma taiase-m si la stomac, imi era
sete, dar nu mai puteam bea apa, imi era foame, dar nu mai intra nimic. Imi era
cald, dar imi era lene sa-mi dau sosetele de lana jos… Ma simteam ca la un
ultra, cand nu-ti mai pasa de nimic si vrei sa termini naibii odata totul. Asa
si acum, sa ajung odata in Chamonix.
Dupa 10 ore de stat pe munte, am
reusit sa urc si sa cobor Mont Blancul. Din Les Houches au mai urmat 8 km de
plat. Au fost ai naibii de grei astia 8 km, nu credeam ca mai ajung odata. Drumul asta il stiam de anul trecut, pe aici
s-a dat startul la UTMB si mi-am adus aminte de toate momentele grele de anul
trecut de la UTMB.
Am tras pana la ultima picatura
de energie din mine sa ajung in mai putin de 12 ore de la plecarea din casa, in
fata bisericii din centrul Chamonixului. Am fost la limita, ajuns pe Main
Street-ul din Chamonix de abia m-am strecurat printre oameni sa ajung in timpul
propus.
Intr-un final am ajuns. Mi-am
bagat capul direct in fantanita din piata, am savurat niste apa rece, m-am
descaltat de papuci si de sosetele de lana si m-am intins pe scarile bisericii
privind spre Mont Blanc. Erau mai putin de 4 ore de cand pasisem pe Mont Blanc,
iar acum eram in Chamonix, sus erau vreo -10 grade, iar aici canicula, cu
temperaturi spre 40 de grade, aceasta diferenta am simtit-o din plin.
Si aici se uita lumea la mine
ciudat, cui ii pasa.. La un moment dat ma intreaba un tip de unde vin si ii
arat Mont Blancul si m-a intrebat cate zile am facut. Cand i-am zis 4 ore, a
crezut ca fac misto si a plecat.
Cand m-am linistit un pic, le-am dat mesaj prietenilor ca am ajuns cu bine, am sunat-o pe maicamea, care desi ii spusesem ca nu ma mai duc odata, stia pe cine are la usa si era sigura ca nu ma las pana nu mai incerc odata. Apoi m-am dus la Irina, am facut un dus si m-am intins relaxat pe balconul ei cu privire directa spre Mont Blanc.
Pe seara am iesit in oras, ne-am
intalnit si ceilalti prieteni din zona, Micutzu, Vali, cu care ma intalnisem cu
2 zile inainte pe Varf si cu Scrici, care urma sa urce in urmatoarele zile sus.
Cam aceasta a fost povestea sederii in zona Chamonix. Apoi a urmat o
saptamana plictisitoare in Italia, prin Milano, Venetia si pe la mare.
Starea de rau m-a tinut toata
ziua si chiar si a doua zi, neputand sa manac mai nimic. Se pare ca cel mai
tare m-a afectat coborarea, nu urcarea.
In concluzie, treaba asta cu Mont
Blanc Fast& Lite a fost posibila, dar nu recomand nimanui fara suficienta
experienta montana, suficienta pregatire fizica si o recunoastere a turei.
Aceasta postare este doar un raport al turei mele, cu bune, cu rele, nu
reprezinta un ghid. Chiar daca eu,
aparent, am tratat superficial anumite aspecte, va asigur ca am stiut ce fac si
mi-am asumat in totalitate toate faptele.
Alta parte interesanta ar fi
atitudinea ghizilor. Anul trecut si cand am fost cu Petru si Diana, se uitau
toti cu scarba la noi, ceva de genu, ca vai ce incostienti sunteti ca nu mergeti
legati in coarda, fara ghid si chestii de genu. Cand am fost singur, in
adidasi, am gasit alta reactie din partea lor, majoritatea m-au salutat si m-au
incurajat. Totusi nu cred ca sunt chiar atat de naspa pe cat credem noi iar din
punct de vedere tehnic si al pregatirii, jos palaria.
Odata cu implinirea unor vise,
apar altele si la partea cu imaginatia si visatul, ohoo, stau bine si cum cel
mai bine este ca toate sa le faci la timpul lor, nu o sa spun mai multe acum.
Cum ar zice unii pe Facebook, cand te opresti din visat, te opresti din trait
sau viata incepe cand depasesti limita confortului. Eu va spun sa visati, sa
credeti si sa va impliniti visurile.
Toate acestea s-au putut realiza
cu ajutorul lor si de aceea le multumesc:
-Diana, Petru si Stefana;
-Sponser Sport Food Romania;
-Compressport Romania;
-La Sportiva Romania;
-Livezile Dobrinoiu;
-Asociatia Sport La Orice Varsta;
-CPNT Brasov.
Numai bine!
\
.jpg)
.jpg)
.jpg)
